Meduza

Se spune că privirea Meduzei împietrea tot. În lumea modernă nu mai e nevoie de șerpi sau de piatră. E suficient un ecran. Un fir de rețea. O emoție filtrată prin zgomotul digital.

Am început cu linii mecanice, aproape obsesive, forme mecanice și biologice care se leagă, se repetă, se întind. Ca o rețea. Ca o capcană. Gânduri care se încolăcesc în cercuri și linii, în algoritmi și impulsuri, în memorie și uitare.

Aici, Medusa nu mai are păr din șerpi. Are circuite. Are fire. Are labirinturi de decizii și automatisme care ne conduc de la o iluzie la alta. Emoții rulate la nesfârșit. Nu te transformă în piatră, dar te îngheață pe dinăuntru.

Din tot haosul formelor fără chip rămâne totuși o privire. O urmă de conștiință. Un ochi. Viu. Unul care vede.

Poate că singura salvare e să privim asumat, drept în ochii Meduzei. Ai curaj?